Spațiul dintre noi…

Am văzut de curând un film care mi-a mers la suflet, The Space Between Us. Este vorba despre un tânăr pe nume Gardner care s-a născut pe Marte și care călătorește pe Pământ pentru a se întâlni cu singura fată de vârsta lui cu care a vorbit vreodată în 16 ani. Dincolo de povestea de iubire, mi-a plăcut mult cum filmul tratează tema sacrificiului de sine. Gardner este adaptat la condițiile de pe Marte și ca atare nu poate supraviețui prea mult timp pe Pământ. Chiar și în aceste condiții alege să-și trăiască la maximum puținele zile rămase. Se îndrăgostește, învață despre viață, își descoperă tatăl. Rolurile principale sunt interpretate magistral de Britt Robertson, Asa Butterfield și Gary Oldman. Îți recomand filmul, este perfect pentru o seară în doi.

Pe când genericul de final curgea cu literele lui albe pe fond negru, nu puteam să îmi iau gândul de la natura iubirii, această forță care face imposibilul posibil. Da, știu că este doar un film. Dar se întâmplă să cunosc destule povești care ar putea face oricând subiectul unor filme. Oameni care au schimbat continente pentru a fi alături de omul iubit. Oameni care au riscat totul pentru cineva pe care nici măcar nu l-au întâlnit până atunci. Bărbați și femei, uniți în marele joc al vieții și al dragostei.

Și atunci, nu pot să nu mă întreb: de ce fugim de iubire? De ce pe mulți ne sperie acest lucru? De unde apare acest ”spațiu dintre noi” ? Iar răspunsul este că apare din noi. Umplem acest spațiu cu frici, cu manifestări ale ego-ului, cu așteptări, cu amăgiri și dezamăgiri. Vrem ca iubirea să arate așa cum dorim noi, uitând că și celălalt are propria lui viziune și personalitate.

Astfel se sting iubirile. Spațiul dintre noi se mărește încet-încet până ce ajungem să-l vedem pe celălalt mult prea mic pentru a-l mai putea distinge. Iar în acel moment, ne întoarcem cu spatele și ne vedem de drumul nostru. ”Nu a fost să fie” – ne șoptim ca să ne alinăm tristețea. ”Eram prea diferiți, nu ar fi mers niciodată”. ”Nu am fost suficient de bun sau de bună”. Însă ceva din interiorul nostru nu este de acord. Ceva din interiorul nostru știe că absolut totul este posibil. Întrebarea este… suntem dispuși să facem absolut totul? Și aici nu mă refer la oferit flori în fiecare zi ci la munca pe care trebuie să o depunem cu noi înșine pentru a ne depăși condiționările.

Vezi tu, oamenii se lasă mult prea ușor limitați. Au impresia că dacă au o diplomă, asta le dă voie să facă ceva. Dar o diplomă nu este altceva decât un simbol care atestă un anumit nivel de cunoștințe într-un domeniu. Nu este nimic altceva. O diplomă nu-ți va defini niciodată abilitățile pe care le ai. Ești mult mai mult decât o hârtie pe care alți oameni au decis că e OK să ți-o dea. Mai degrabă este un fel de ”am decis să avem o oarecare încredere în tine că te descurci în domeniul X”.

În toate aspectele vieții avem tendința de a îi lăsa pe alții să ne limiteze. Psihologii ne spun că iubirea este așa și pe dincolo. Că durează un timp limitat. Că trebuie făcute compromisuri. Că iubirea autentică e greu de găsit și poate că e mai bine să te mulțumești cu ceva călduț dar sigur. Prietenii ne povestesc din experiențele lor. Facebook-ul și media sunt pline de alte povești, de cele mai multe ori cu final trist.

Uită de toate acestea și privește în interiorul tău. Acolo găsești toate răspunsurile de care ai nevoie. Fii liber/ă, ridică-te deasupra condiționărilor. Ai suferit în trecut? OK, și? Lasă trecutul în pace. Cine nu a suferit în trecut din iubire? Doar cei care nu au iubit. Dar suferința e parte a iubirii sau parte a condiționărilor? Poți să îți imaginezi o secundă iubirea pură, dezbrăcată de toate conceptele, ca fiind o sursă a suferințelor? Caută dragostea în tine și vei descoperi că este însăși forța vieții și că este în tine. A fost mereu acolo, deși poate că ai sufocat-o până acum.

Chiar acum când scriu aceste rânduri, iubesc. Dar este o iubire transformată, pentru că nu mai depinde de nimic altceva din exterior. O simt cum pleacă din mine și luminează în jur. Iubesc oameni, iubesc să scriu, iubesc viața asta. Iar sentimentul este pur euforic. Am trecut prin multe pentru a ajunge în acest stadiu, însă am decis să mă las ghidat de iubire, nu de frici sau de limitări impuse de alții cărora le este frică de propriile vieți și ca atare inventează metode peste metode de a-și limita experiențele.

Iubirea este asemenea unui torent învolburat. Când te îndrăgostești te răscolește în fiecare celulă a corpului tău. Fluturașii aceia sunt doar o parte din ceea ce simți. Dar ce fac oamenii cu forțele naturii? Le este frică de ele și încearcă să le controleze. Și torentul se liniștește, stăvilar după stăvilar, până ajunge o biată baltă. Stăvilarele acestea nu vin din exterior. Ele vin din mintea noastră. Sunt toate frământările de tipul ”nu sunt bun pentru el/ea”, ”nu merit să fiu iubită”, ”oare ce va zice dacă încerc să o sărut / să îl sărut”. Aș putea umple paginile unei cărți cu astfel de limite pe care ni le impunem singuri.

Crezi că nu meriți să cunoști iubirea? Universul îți dă exact ceea ce crezi și mai exact, lucrurile cu care te identifici. Dacă te identifici cu iubirea, vei avea parte de iubire. Iar dacă îți dorești ceva, trebuie să simți că meriți acest lucru. Ceea ce rareori se spune în articole și chiar în cărți este că schimbul este bilateral. Vei primi doar dacă accepți să primești. Iar devalorizarea este neacceptare.

Am o noutate. Ești aici, om pe acest Pământ și citești aceste rânduri (iar dacă ești un alien sau un robot te salut cu drag și-ți ofer o cafea sau un bidon de ulei de mecanisme fine). Te-ai gândit vreodată câte forțe și-au dat mâna pentru ca tu să fii acum aici pe această planetă albastră? Crezi că dacă asemenea forțe pe care le poți numi cum dorești, Dumnezeu, Creator, Univers, te-au adus aici, au făcut-o pentru că nu meriți să te bucuri de viață și de toată magia care există în jur? Crezi că acest corp pe care îl fluturi toată ziua pe la serviciu, malluri, ședințe de înfrumusețare și câte și mai câte este tot ceea ce te reprezintă? Mai gândește-te.

Mesajul meu pentru tine este să îți dai voie să iubești și să te lași iubită sau iubit. Alungă limitele și gândurile care te blochează. Alungă suferințele din trecut, pentru că nu experimentezi acum decât prezentul. Nu lăsa pe nimeni și nimic să îți spună ce ești și ce poți face. Amintește-ți că limitele sunt în capul tău și nimic mai mult. Nu mai judeca lumea, privește-o așa cum este ea. Ceea ce judeci atragi. Ceea ce îți place atragi.

Concentrează-te asupra ta, este cel mai important lucru pe care poți să îl faci. Deschide-te dacă vrei să ai parte de ce este mai frumos în viața asta. Imaginează-ți că ești ca o cetate. Pe măsură ce îți construiești ziduri peste ziduri și blochezi porțile, schimburile cu exteriorul devin din ce în ce mai dificile. Cel mai probabil vei suferi de foame și de sete, întrucât nu mai poți primi hrana de care ai nevoie. Și suferința fizică nu se compară cu cea spirituală.

Crezi că dacă te înconjori cu ziduri o să fii în siguranță? Siguranța nu vine niciodată din ziduri, vine din ce ai în suflet și în minte. Iubirea pare o stare de vulnerabilitate extremă și tocmai de aceea inspiră teamă. Dar ce alegi? Frica sau extraordinarul? Teama sau magia? Dragostea nu te face niciodată vulnerabil/ă, dimpotrivă, îți dă acces la forțe nebănuite pe care le-ai avut întotdeauna în tine.

Du-te în lume și cere ce este al tău. Umple spațiul dintre noi cu dragoste, cu gesturi frumoase, cu ceea ce ai tu mai bun. Și pe măsură ce vei face asta, spațiul se va restrânge. Te vei regăsi în brațele celuilalt multă vreme de acum încolo. Nu există nicio regulă că iubirea moare în timp. Nu există nicio regulă care să îți dicteze ție sau vouă cum trebuie să vă trăiți dragostea. Dar întrebarea este: sunteți dispuși să o trăiți 100%?

Am spus-o și o repet: iubirea este o forță și ca atare se bucură de toate proprietățile forțelor din fizică. Are nevoie de impuls constant pentru a exista. Este ca o mașină care merge atâta vreme cât are benzină în rezervor. Nu trebuie decât să fii sigur/ă că ai mereu benzină și vei putea duce mașina în orice colț al lumii îți dorești.

Sau poate fi o rachetă. Amintește-ți că nu există reguli. Dacă e rachetă este exact același lucru. Poți merge pe Marte, pe planeta lui. Sau poți merge pe Venus, pe planeta ei. Sau cel mai bine rămâneți pe Pământ, pentru că aici aveți tot ce vă trebuie. Și iarna vieții vă va prinde poate pe malul mării însorit, mână în mână, iubindu-vă ca în prima zi. De fapt nu ca în prima zi. Mult mai mult decât în prima zi. Voi faceți regulile.

Poate că rândurile de mai sus par de un romantism exagerat. Și îți vor părea așa dacă nu ai trăit lucrurile pe care le descriu eu aici. Dar odată ce le-ai trăit știi că iubirea e viscerală, că odată dezlănțuită face minuni, te face alt om, te transformă, dă cu tine de pământ și te ridică la stele, toate în același timp. Și da, iubirea se poate păstra chiar dacă forma ei se poate schimba. Nu vine cealaltă persoană să îți deschidă o ușă în inimă prin care să iasă dragostea. Inima ta, regulile tale.

Singurul lucru pe care trebuie să îl faci este să îți dai voie. Nu mai crede în părerile unora sau altora, dar folosește-i ca inspirație pozitivă. Nici pe mine nu trebuie să mă crezi, pentru că ceea ce scriu aici este perspectiva mea. Poate se potrivește cu a ta sau poate că nu. Ridică-te deasupra regulilor și conceptelor. Observă. Dă-i voie vieții să îți ofere tot ceea ce îți dorești. Ai toate drepturile, pentru că ești om. Și nu ești deloc atât de mic precum pari. Dimpotrivă. Ești o ființă magică, nelimitată și magnifică.

Primește magia în viața ta. Iar dacă ai o problemă cu termenul de magie, amintește-ți că viața însăși este magică. Pare că stăm pe o planetă magică, deși se mișcă în spațiu cu 30km pe secundă. Este magic cum o sămânță mică dă naștere unui copac. Soarele care-ți mângâie corpul dimineața când te trezești este magic. Cafeaua pe care o bei în brațele lui sau ale ei este magică. Iubirea este magică.Tu ești o ființă magică. Oare există ceva care să nu fie magic?