Povestea ta, a mea, a lui și a ei

Plouă… în ianuarie 2018, la câteva zile după Bobotează, plouă de două zile aproape necontenit. Îmi povestea cineva că fiecare strop de ploaie are povestea lui unică. Se naște undeva sus, în înaltul cerului și coboară apoi pe tot parcursul vieții sale scurte. Se izbește cu putere de asfalt, de pământ sau de alți stropi și își încetează existența efemeră. Dar nu moare acolo. Se transformă, se adună cu alții asemeni lui. Stropii devin puternici împreună. Devin lacuri, râuri, mări întregi. Și totul pleacă de la un fir de praf în jurul căruia se condensează apa, undeva imediat sub cerul albastru. Cerul, atunci când e albastru, nu poate da naștere nici măcar unui singur strop de apă…

Trec acum pe lângă oameni pe stradă, majoritatea zgribuliți și cu umerii aduși. Fug de ploaie, fug de frig deși numai frig nu este pentru această perioadă a anului. Umbrelele deschise, în marea majoritate negre, completează acest peisaj în tonuri posomorâte. Câteva sunt însă colorate, precum petalele unei flori pretențioase care nu s-a hotărât încă ce haină să poarte pentru cele câteva zile când va fi frumoasă și admirată.

…Și fiecare dintre oamenii pe lângă care trecem are povestea lui, sau a ei. Le-o citești în ochi, le-o citești pe ridurile feței. O citești în părul scurt, lung, albit sau purtat de vânt. O citești în poziția corpului, în gesturile rapide și nervoase sau dimpotrivă, leneșe, resemnate. Mulți sunt cu ochii în telefoane, căutând un refugiu temporar într-o lume colorată, caldă, plină de prieteni sau aplicații care să îi poarte în alt univers.

Puțini sunt cei care se bucură, oricând, oriunde. Poveștile lor de viață aș vrea să le ascult. Pentru că undeva, cândva, au fost și ei prinși în acest joc lumesc, purtați de vânt și de ploaie în cele patru zări, precum Dorothy din Vrăjitorul din Oz. Și odată ajunși acolo, au văzut că nu există luminița de la capătul tunelului pentru că de fapt nu există tunel. Erau într-o mare groapă, iar lumina venea de undeva de sus.

Au început să se cațere pe pietrele ude de ploaie. Le-au udat și ei cu lacrimile și sângele lor. Dar au strâns din dinți, și au urcat pas cu pas. Mulți au pierdut noțiunea timpului, pentru că în acele momente nu timpul conta. Conta lumina de deasupra. Conta că fiecare centimetru câștigat în exterior era  o luptă câștigată pe interior. O luptă cu spaimele, cu frica de a cădea, cu frica de a nu putea ajunge până sus. Frica de durere și neputință. Dar și așa, au continuat cu un curaj nebun și în cele din urmă au reușit să atingă lumina.

Iar afară… surpriză. Nimic nu mai semăna cu ceea ce știau ei. Oamenii le zâmbeau iar ploaia se oprise ca prin farmec. O căldură plăcută le învăluia corpurile și clipeau des, încercând să se obișnuiască cu atâta strălucire. Iar oamenii voiau să le cunoască povestea, cum de au ieșit din hău, cum de s-au cățărat cu mâinile goale prin propriile forțe. Iar poveștile acestor oameni au început să circule, să fie inspirație pentru alții și alții…

Privește bine în jur întrucât în spatele fiecărui chip zâmbitor s-a aflat, sau se află încă, o luptă și o groapă. Cu toții avem de urcat către lumină și căldură, către lumea de sus care nu este altceva decât lumea noastră, transformată prin experiențele și cunoașterea pe care am dobândit-o pe drum. Iar sus, nimic nu mai seamănă cu ce eram. Nici măcar când te vei uita în oglindă nu te vei recunoaște. Dar vei știi un lucru: nu există drum înapoi.

Vei simți o liniște și o bucurie calmă dar expansivă. Zâmbetul îți va veni natural, ochii îți vor râde iar mușchii, atâta vreme contractați de stres se vor relaxa într-un final. Și vei mai înțelege ceva. Acel ”sus”, unde ești acum, nu este în altă parte, în alte planuri astrale. El este aici, pe Pământ, la o întindere de braț. Dar pentru a-ți putea întinde brațul, trebuie să îți întinzi mintea mai întâi. Aici este adevăratul exercițiu și adevărata provocare. Brațul întins fără a avea suportul mental nu va atinge decât zidurile gropilor.

Lungul drum te-a transformat ireversibil. Acum știi care îți sunt puterile. Acum știi că tu îți creezi realitatea și drumul în viață. Știi că nicio vreme și nicio groapă nu te mai poate opri decât cu voia ta. Știi că de fapt voința ta este cea care dă formă tuturor lucrurilor pe care le experimentezi, oamenilor pe care îi întâlnești și care îți sunt aproape sau nu. Și odată ce conștientizezi aceste lucruri în cel mai profund mod, ești un rege. Un rege care nu se înclină în fața nimănui, dar care este bun, înțelept și care își construiește un regat frumos, puternic, după ființa sa. Regii nu se înclină niciodată.

Alege să fii regele vieții tale și fii parte a transformării tale profunde. Iar dacă ai nevoie de o mână de ajutor pentru asta, vizitează pagina mea de coaching și află cum te pot ajuta să îți transformi viața, mental, emoțional și practic, astfel încât visurile tale să devină realitate.