Pe urmele pașilor tăi

Plouă. Privesc picurii mari de apă ce lovesc geamul cel mare al camerei mele de la etajul 25. Cadența lor formează un ritm hipnotizant. Mai jos, orașul forfotește într-o agitație mută. Umbrelele colorate se mișcă într-un dans haotic, coregrafiat după reguli pe care doar fiecare le cunoaște. Parcă sunt furnici, antrenate într-un dans al vieții și al ploii care pare să nu se mai oprească.

Plouă afară… dar și în interior. Îmi lipesc fruntea de geam, simțindu-i răceala care îmi face bine, deși în cameră este cald. Închid ochii și gândurile îmi zboară afară, către alte zile și alte locuri. Către alte ploi, dar și către soare.

Am obosit căutându-te. De fiecare dată ajung prea târziu. Uneori la câteva zile distanță, alteori la câteva minute. În Monaco tocmai ce plecaseși pe mare. M-am plimbat atunci în port imaginându-mi cum ai apărut în dimineața aceea, cu bagajele și nelipsiții ochelari de soare. Mi-am imaginat cum marinarul îți dă brațul și te ajută să urci la bord, deși tu nu ai nevoie de niciun ajutor. Și pentru o clipă, mi-am dorit să fiu acel om din echipaj, doar pentru a fi câteva zile alături de tine.

În Milano am bătut toate străzile și galeriile, dar nu mai erai. Am mers pe urmele pașilor tăi către dom, apoi prin galeriile din jur. Ciudat, au fost momente în care parcă îți simțeam parfumul… acel parfum unic pe care nu l-am mai întâlnit niciodată. Creație proprie, îmi spuneai tu râzând.

Au fost atâtea locuri în care am ajuns prea târziu… Amsterdam, Paris, Veneția, Barcelona, până și Londra. Și te-am simțit în fiecare dintre ele, aceeași tu și totuși alta. Cu fiecare zi, alta. Iar eu, mereu în întârziere. Suficient de mult cât să fii departe și suficient de puțin cât să te simt încă aproape. Am străbătut mii, zeci de mii de kilometri, având în suflet flacăra speranței. Care se stingea cu fiecare zi care trecea, până a ajuns aproape un tăciune negru și ars.

Ah, și Tokio. Fix când credeam că te voi reîntâlni, am întârziat doar un minut. Un minut a făcut toată diferența. Acel tren plecase. Am rămas pe peron, singur, într-o masă de oameni cu ochii oblici care se uitau mirați la cel gaijin și nu întelegeau de ce, din ochii lui, curge o lacrimă. Dar și ei aveau preocupările lor și prea puțin timp pentru un străin. Care, pe de-asupra, nici nu avea ochii normali, ca ai lor.

Dubaiul a fost ultimul loc în care te-am căutat. La fel, fără noroc. Deși nu credeam că se va întâmpla, fix acum plouă. Și când e astfel de vreme, totul se schimbă. Aerul, lumina. Oamenii. Totul este diferit. Până și eu sunt diferit.

Îmi dezlipesc fruntea de geam, dar pielea păstrează încă senzația de răceală. Cu coada ochiului zăresc în cameră o siluetă ciudată. Inima îmi tresare pentru o clipă, apoi îmi dau seama că bărbatul acela sunt eu. Mă duc spre oglindă și îmi privesc chipul. Nu mă recunosc. Am încărunțit, barba îmi este nearanjată iar părul vâlvoi. Cel mai mult mi s-au schimbat ochii. Parcă nu mai strălucesc ca înainte. Călătoriile m-au schimbat. Nu mai sunt un băiat, am ajuns acum un bărbat în toată firea. Fiecare rid are o poveste. Sunt ca albiile secate prin care au curs lacrimi, uneori de bucurie, alteori de tristețe. Și zi după zi, au săpat urme. Precum și eu las urme… în urma pașilor tăi.

Mă privesc ca pe un străin. Ăsta sunt eu? Chiar așa de mult m-am schimbat? Prefer să nu mă văd așa. Prefer să păstrez amintirea celui care a plecat la drum. Celui care spera că nu va trebui să bată lumea întreagă pentru a te găsi. Mă întorc către geam. Ploaia continuă netulburată, în cadența ei fixă și stranie. Iar lumina e tulbure, bolnăvicioasă și puțină.

Îmi amintesc cum ți-am căutat zâmbetul în fiecare femeie pe care am întâlnit-o, pe stradă sau altundeva. Îmi amintesc cum fiecare era altceva decât ceea ce căutam. Uneori le acceptam compania, doar pentru a nu mă simți singur. Dar știu că era nedrept față de ele. Și atunci fugeam. Fugeam înainte de a se lega ceva mai strâns.

Iar mai târziu am înțeles un lucru.

Eu nu te caut pe tine. Eu mă caut pe mine alături de tine. Caut momentele acelea în care fericirea apărea neinvitată. Caut râsetele și buna dispoziție. Caut energia pe care o simțeam de fiecare dată când eram împreună. Mă caut pe mine, vreau să simt din nou toate acestea. De fapt sunt un egoist. În esență asta sunt.

Oare nu suntem cu toții egoiști? Căutăm să fim bine, să fim fericiți. Ne legăm de obiecte și persoane în speranța că ne vor aduce plăcere. Dar tocmai de noi fugim. Singura sursă autentică și infinită de fericire. Iar tot ce ne înconjoară sunt doar mijloace de a ajunge înapoi, tot la noi.

Iată că și ploaia a avut rolul ei, mă gândesc. Mai ales acum, că s-a oprit și începe o nouă zi de căutări. Dar mă simt schimbat. Nu te mai caut pentru mine, ci te caut pentru tine. Te caut să-ți mulțumesc. Te caut să-ți spun că toate călătoriile mele au avut un rost. Drumul de la băiat la bărbat, e un drum pe care l-am făcut cu ajutorul tău.

Îmi aranjez părul și barba, îmbrac cel mai bun costum pe care îl am și sunt gata pentru ziua de azi. Mă simt alt om. Și uitându-ma în oglindă, chiar văd un alt om, diferit de cel de mai devreme. Sunt plin de încredere acum. Mă îndrept către ușă pregătindu-mă să ies. Dar un gând, un mic gând ascuns într-un neuron zănatic, nu-mi dă pace. Cum ar fi să ies acum și să dau ochii cu tine întâmplător? Nu cumva… nu cumva și tu mă cauți? Și ne căutăm de atâția ani unul pe celălalt?

Simt cum un zâmbet îmi invadează sufletul, apoi și chipul. E o senzație de căldură care pleacă din inimă, un val care se transmite în tot corpul. Deschid ușa și mă opresc brusc, cât pe ce să te lovesc.

Iar tu îți ridici ochii surprinsă, chipul ți se luminează așa cum făceai de fiecare dată când mă vedeai, iar tot ce mai aud este vocea ta spunându-mi simplu: bună dimineața.

Restul e tăcere.

PS: Nu uita să arunci o privire și pe cartea mea, Un bărbat iubește mai mult decât o femeie, pe care o poți găsi aici.