Oamenii și corzile lor de chitară

În multele discuții pe care le port, reapare cumva mereu tema atașamentului. Oamenii se atașează de oameni, de senzații, de lucruri. Mă gândesc că poate este în firea noastră omenească să ne îndepărtăm de singurătate, căutând să ne atașăm de tot ce este atașabil. Dar de unde vine sentimentul de singurătate?

Poți să te simți singur într-un grup de oameni.

Poți să te simți singur într-o relație (chiar dacă îți iubești partenerul).

Poți să te simți singur în familie.

…și exemplele pot continua.

Așadar, singurătatea nu este legată de circumstanțele exterioare, ci mai degrabă de sistemul emoțional. Este un sentiment legat de starea interioară, de convingerile pe care le avem. Iar răspunsul cel mai comun și rapid, pastila minune, este atașamentul.

Nu-ți place singurătatea, deci alegi să fii într-o relație pentru a scăpa de ea.

Nu-ți place singurătatea, deci alegi să fii într-un grup de oameni, alegi să te integrezi pentru a câștiga sentimentul de apartenență, chiar dacă știi în sinea ta că problema de bază nu s-a rezolvat.

Iar odată realizate aceste conexiuni, apare și atașamentul. La urma urmei, nu este altceva decât o dependență de un factor extern, pentru a provoca o stare interioară (de obicei de bine). Practicarea atașamentelor pe termen lung are însă efecte cât se poate de neplăcute. Devii dependent de condițiile exterioare, ca o frunză-n vânt. Puterea personală este redusă la aproape nimic.

Astfel, dacă cineva de care te-ai atașat îți adresează o critică sau o vorbă mai puțin plăcută, o vei resimți în forță. Te vei simți prost / jignit / nedreptățit. Apoi, cel mai probabil vei consuma multă energie pentru a convinge persoana respectivă că nu e așa. Dar sistemul tău emoțional a primit deja o lovitură puternică, după care îți revii greu.

Contrar părerii multora, practicarea non-atașamentului nu înseamnă indiferență. Dimpotrivă, înseamnă câștigarea accesului la propriile rezerve de energie, care se vor manifesta în jurul tău sub forma iubirii, compasiunii, a blândeții și a înțelegerii. La fel, practicarea non-atașamentului nu înseamnă să îți suprimi dorințele. Să nu faci asta niciodată, este împotriva naturii tale ca om. Simpla dorință de a suprima dorințele este de fapt… o dorință. Dorințele trebuie cultivate și aduse în realitate, însă într-un mod inteligent.

Imaginează-ți că ești la restaurantul preferat. Chelnerul îți aduce meniul, comanzi ceva, apoi te relaxezi la un pahar de vorbă cu iubitul sau iubita. Din acest punct încolo nu te mai interesează ce se întâmplă în bucătărie, nu te mai interesează cine și cum duce comanda, ce rețete folosește bucătarul sau câte alte feluri de mâncare face în paralel. Conversația este întreruptă de același chelner, care aduce o farfuriuță cu aperitive din partea casei. Nu te așteptai la ele, dar le accepți cu plăcere, mai ales că sunt foarte gustoase. La un moment dat chelnerul vă întrerupe din nou, aducând felurile de mâncare comandate. Îi mulțumești (sper) și începeți să le savurați amândoi.

Cei trei pași importanți sunt: ai formulat cererea, ai așteptat ca ea să se proceseze și apoi ai acceptat-o. Singurele tale preocupări sunt să formulezi și să accepți. Iar Universul, manifestat de restaurant / bucătar / chelner, are grijă să îți îndeplinească dorințele, ba chiar să facă eforturi suplimentare precum gustările, totul pentru a avea o experiență plăcută. A accepta este la fel de important cu a cere. Atunci când nu crezi că meriți ceva, când nu crezi că ești demn de ceva, refuzi îndeplinirea cererii. Și chelnerul, oricât de serviabil este el, nu o să-ți bage pe gât mâncarea cu lingura.

O altă greșeală principală pe care o fac mulți este să confunde așteptarea cu acțiunea. În exemplul de mai sus, asta ar însemna să te duci la bucătărie, să stai pe capul bucătarului, să îi explici cu lux de amănunte ce condimente să folosească, ce ingrediente, cantități, cum să le amestece și să le gătească, ce farfurii să folosească și cum să aranjeze mâncarea (să facă plating-ul). Iar bucătarul, fiind deosebit de politicos și serviabil, te va lăsa să faci toate astea. Întors la masă, însă, ești prea obosit după tot procesul pentru a mai savura mâncarea, care ți se va părea fadă și insipidă. Și cel mai probabil îl vei blama pe bucătar, deși săracul a făcut tot ce i-ai zis tu. Doar că el este chef / bucătar, nu tu. Dacă i-ai fi lăsat mână liberă, să își folosească toate cunoștințele și experiența, ai fi avut acum un fel de mâncare gustos și un timp plăcut petrecut cu partenerul. El/ea va fi supărat/ă pentru atâta timp petrecut singur/ă, când fusese vorba despre o seară în doi. Interferând, nu ai făcut decât să strici totul.

În acest caz, controlul este o formă de atașament. Dorința ca lucrurile să iasă exact așa cum vrem noi este o formă de atașament. Dar noi operăm dintr-un spațiu îngust, în special dacă ne referim la rațiune și la ego. E ca și cum te-ai uita la soare printr-o găurică minusculă și ai considera că ai acces la toată puterea luminoasă de care dispune el. Atunci când predăm controlul Sinelui, care la rândul său are acces la toată forța universală, operăm din spațiul inteligenței perfecte, care poate rezolva orice problemă, oricât de complicată.

Ce trebuie făcut pentru asta? Ei bine, nimic. Absolut nimic. Aici e cheia. Avem senzația că trebuie să facem, mereu trebuie să facem câte ceva. Numai că aceste acțiuni doar interferează cu sistemul automat pe care îl avem cu toții în noi și care ne aduce mereu în starea de echilibru, dacă îl lăsăm să acționeze. Universul tinde mereu spre starea de echilibru, deci și noi, copii ai Universului, vom tinde către un echilibru interior și, în consecință, exterior.

Când ești bolnav, nu trebuie să acționezi într-un fel anume pentru a te însănătoși. Corpul se repară singur.

Când iubești, nu trebuie să faci ceva pentru a menține această stare. Ea pur și simplu există.

Când ești foarte stresat, nu ai atât de multă forță creativă (care vine din Sine). Când iți dai voie să te relaxezi, recapeți și creativitatea.

Starea noastră naturală este fericirea, sănătatea și iubirea. Orice copil ne învață asta. Orice copil știe asta, până vin adulții să îi arate că nu e chiar așa. Lăsat în deplină libertate, fără constrângeri psihologice sau fizice, omul este fericit, iubește și este sănătos. Ceilalți din jurul nostru nu au nicio legătură cu aceste stări, decât dacă îi lăsăm noi să o facă, prin cultivarea atașamentului.

Știi cum sunt o corzile unei chitare. Ele stau acolo cumințele, în tăcere absolută, până le ciupești. Abia atunci încep să vibreze, iar sunetul lor este amplificat de cutia de rezonanță, dacă vorbim despre o chitară acustică, sau de un amplificator, dacă este una electrică.

Exact așa sunt oamenii care ne intră în viață. Ei sunt activați de noi, de ideile noastre, de acțiunile noastre și încep să vibreze pe o frecvență specifică, compatibilă cu a noastră. Iar acel sunet, acea frecvență, ajunge înapoi la noi și se transformă în bucurie, fericire, iubire sau teamă, gelozie, resentimente. Dar coarda e o simplă coardă. Ea nu se poate activa singură. Tu trebuie să îți plimbi degetele pe ea pentru a o face să vibreze. Și vibrația corzii te ajută să îți stimulezi propria vibrație, pe aceeași frecvență, dar nu o înlocuiește niciodată. Ea este doar un catalizator. Oamenii din jurul nostru sunt catalizatorii trăirilor și emoțiilor noastre. Iar muzica, deși pare că vine dinspre ei, este de fapt muzica noastră interioară, exprimată prin modul în care atingem corzile.

Dacă e o muzică frumoasă, este pentru că o avem în noi.

Dacă e o muzică disonantă, este pentru că pe undeva, în noi, am încurcat câteva note.

Dacă iubești o persoană, este pentru că ți-ai activat propria vibrație a iubirii.

Dar, oricum ar fi, este muzica ta. Și oricum ar fi iubirea, este tot a ta.

De aceea mi se pare atât de hilară întrebarea: ”Ce iubești la mine?” sau ”De ce mă iubești?”. Pentru că mă iubesc suficient de mult încât să te iubesc. Este un motiv suficient.

Și astfel, vei iubi mereu persoana de lângă tine, și în momentele bune, și în momentele în care este răcită și are febră, și în momentele în care râde sau plânge sau cântă sau scrie sau se prostește precum un copil. Te vei bucura de fiecare din aceste momente, știind că este bucuria ta, pe care nimeni nu ți-o poate lua. Nici măcar el sau ea.