Episodul 17
Visase la o astfel de iubire de când se îndrăgostise prima oară. Era o fată micuță, delicată, cu ochii mari, întrebători, cu părul lung și mătăsos și în fața căreia își pierdea cuvintele. Nu avusese niciodată curajul să îi mărturisească ce simțea pentru ea. Fiind la vârsta adolescenței, nici nu știa foarte bine ce ar putea face. Se mulțumea doar să o admire în tăcere, imaginându-și momentul în care buzele lor se vor atinge. Până și asta i se părea de un curaj nebunesc. Dar într-o zi fata a plecat și de atunci nu a mai văzut-o. Timp de șaisprezece ani.
Înainte, familiile lor fuseseră apropiate. Dar ceva, o întâmplare stranie din trecutul îndepărtat, produsese ruptura și nimeni nu vorbea despre asta. Un eveniment întunecat avusese loc în urmă cu șaisprezece ani, genul acela de eveniment despre care toată lumea șoptește pe la colțuri. Fata plecase împreună cu ai ei, dar acum se întorsese singură. Singură, pentru că rămăsese singură. Un incendiu le distrusese casa și ea rămăsese singura supraviețuitoare. Acum, în orașul natal, stătea la bunica ei, ultima rudă pe care o mai avea.
Lui îi plăceau brunetele, dar ea era blondă. Îi plăceau ochii căprui, însă ea îi avea albaștri. Și cu toate acestea, din primul moment al revederii i se pusese un nod în stomac. Le-a trebuit timp să se apropie, timp în care s-au împrietenit și au căpătat încredere unul în celălalt. Dar iubirea s-a lăsat mai greu așteptată, cel puțin din partea ei. Îi era frică să se mai apropie de oameni, după toate întâmplările din viața ei. Se trezea uneori noaptea, plângând după părinții pe care nu îi mai avea. Și atunci se dădea jos din pat și cobora la bucătărie, unde bunica ei îi făcea un ceai de iasomie, pe care îl savura cu ochii închiși, visând la o viață normală. La normalitate, orice ar fi însemnat asta.
Pe timpul zilei nu lăsa să se vadă nimic din toate acestea. Își ocupa orele lucrând, învățând, citind. Fiind o fire sociabilă, își făcuse rapid prieteni, așa că nu se mai simțea atât de singură. Și cu toate acestea, nu reușise să se apropie cu adevărat de el, deși îi simțise iubirea. Se învelea în ea ca într-o mantie caldă, o mantie care ținea la distanță tot frigul din lume. Și-ar fi dorit să îi poată răspunde la fel, dar simțea că între ei există o prăpastie.
Apoi mai era și marele mister. Răceala dintre familiile lor îi marcase, deși își promiseseră ca nimic să nu le afecteze prietenia. Cei din oraș nu le priveau cu ochi buni apropierea, chiar dacă era doar o amiciție și nimic mai mult. Se simțeau ca în Romeo și Julieta, mai puțin partea cu dragostea. Deși încercaseră să afle mai multe despre evenimentele din trecut, se loveau peste tot de aceeași barieră și de același sfat: stați departe unul de celălalt.
Fără să își dea seama, prăpastia dintre ei se micșora cu fiecare zi. El era acolo, neclintit în ceea ce simțea și își dorea. Iar în ea începea să crească un mugure mic, la început mic de tot. Dar zi după zi, ceea ce fusese doar un mugure se mărea, se transforma. După un timp, și-a dat voie să creadă în el. Acela a fost momentul în care s-a îndrăgostit la rândul ei. Nu-i venea să creadă că există asemenea forță în ea, nu mai iubise niciodată până atunci.
Primul sărut, purtat de vânt pe marginea lacului, l-a resimțit până în vârfurile picioarelor care îi tremurau. Se ridicase pentru a-i atinge buzele. A trebuit să o susțină, i-a fost teamă că va cădea. Și i-a căzut în brațe, uitând de sine. Îi simțea mâna alintându-i părul, parcă nevrând să mai piardă o singură clipă fără ea. Iar ea se făcea mică în brațele lui, se lăsa alintată, sărutată și iubită, de parcă nu ar mai fi existat o altă zi.
Dar undeva, în bezna pădurii de lângă oraș, doi ochi roșii și răi apăruseră în întuneric, strălucitori și amenințători. Fiara fusese trezită și nu mai era cale de întoarcere. În seara în care orașul dormea liniștit, forțele răului se pregăteau să apară din nou, după ce șaisprezece ani dormiseră nestingherite. Și totul începea cu iubirea dintre el și ea…
A doua zi, orașul trezit la viață fremăta de activitățile zilnice. Fiind așezat în afara traseelor turistice, oamenii locului își duceau activitățile netulburați de ani de zile. Magazinul local, cafeneaua unde se strângeau tinerii, școala și micul debarcader de pe lac erau cele mai importante atracții locale. În depărtare, muntele și pădurile seculare străjuiau orașul așezat într-o vale confortabilă și verde. Fusese o vreme când veneau mai mulți turiști, ba chiar avuseseră câțiva afaceriști dornici să transforme zona într-o destinație de vacanță, însă totul se terminase de mult, din pricina acelui eveniment, care plana precum o umbră neagră, nevăzută, asupra tuturor. În urma lui, clădirile pe jumătate arse de la marginea orașului erau ultima amintire rămasă. O amintire rea, care le dădea fiori reci celor ce o trăiseră.
Nimic din toate acestea nu îi afecta pe cei doi îndrăgostiți. Lumea era a lor. Și în fiecare zi găseau noi feluri de a iubi mai mult. Preferau ca în public să nu își arate prea mult afecțiunea, dar recuperau în fiecare moment în care erau singuri. Nu se mai săturau unul de celălalt. Uitaseră cum e să nu fii îndrăgostit, acum când iubirea era a lor. Nopțile de dragoste deveneau prea scurte. Uneori nu făceau decât să stea îmbrățișați cu orele, să povestească, să râdă și să se bucure unul de celălalt. Alteori pasiunea devenea atât de puternică încât nimic nu îi mai putea rezista. Numai că bunica ei, care începuse să înțeleagă adevărul, își stăpânea cu greu îngrijorarea.
Mai exista un om care știa ce se întâmplă cu cei doi. Văzut de majoritatea localnicilor ca un ciudat, ca o persoană care trebuia evitată, omul acela ținea de ani de zile un mic magazin de mărunțișuri. Era trecut de șaptezeci de ani, însă avea o anumită tinerețe în atitudine, iar mintea îi era la fel de sclipitoare ca la douăzeci de ani. Îi văzuse. Le văzuse gesturile de afecțiune reprimate. Le ghicise dragostea, deși era doar șoptită. În sufletul bătrânului se dădea o luptă, nu ar fi vrut să fie el cel care le va da teribila veste.
Seara în care el i-a pus inelul pe deget și și-au promis să aparțină unul altuia a fost una cu lună plină. Deja trecuseră dincolo de cuvinte, se înțelegeau din gesturi și priviri. Dragostea lor era prea mare și prea frumoasă. Dacă ar fi aflat asta, până și zeii ar fi fost geloși. Își făceau planuri de viitor, cum vor fi împreună, cum vor trăi împreună, cum vor iubi împreună. O viață împreună. A fost o seară magică, ce părea să dureze ore nesfârșite și în care nicio forță nu putea să îi mai despartă. Și cu cât petreceau mai mult timp împreună, cu atât își doreau să fie împreună și mai mult. Nu mai exista nimic altceva în afară de ei, nu îi mai interesa părerea familiilor lor sau misterele care pluteau asupra orașului. Se visau plecați într-un loc unde să înceapă cu adevărat o viață nouă, doar ei doi. Erau atât de absorbiți de ale lor încât nu vedeau ochii care străluceau în beznă, urmărindu-le mișcările.
În dimineața următoare, tot orașul fremăta. Pe o alee fusese descoperit cadavrul unui localnic. Părea să fi fost atacat de un animal, avea mai multe mușcături ciudate pe gât și pe corp. Mulțimea de gură-cască specula că vreun urs coborâse din pădure, probabil în căutare de hrană. Cei câțiva polițiști făcuseră un cerc și țineau oamenii deoparte. În mulțimea de curioși strânși ca la bâlci un bătrân ieșea în evidență. Era proprietarul magazinului de mărunțișuri. Tăcut, lăsase îngrijorarea i se citească pe chip. Apucase să vadă corpul înainte de a fi acoperit și înțelesese. Mai existau câțiva care nu-și mai găsiseră somnul în acea noapte. Erau cei care înțeleseseră la rândul lor că fiara fusese trezită. Dar încă nu știau de cine și asta îi făcea să se simtă neajutorați. În noaptea următoare, ușile și ferestrele au fost ferecate și verificate ca niciodată. Sau cel puțin cum nu fuseseră în ultimii șaisprezece ani.
Pentru cei doi îndrăgostiți dimineața a început ca oricare alta. S-au trezit împreună, au făcut dragoste, apoi au rămas minute lungi privindu-se. El o mângâia pe buze, pe gât, se juca cu buclele ei blonde. Iar ea, precum o pisică, se lăsa alintată și răsfățată. Soarele se ridicase destul de sus prin draperiile pe jumătate trase, când au decis într-un final să rupă jocul și să coboare la cafea. Bunica ei era plecată, așa încât toată casa rămânea a lor. Era singurul loc unde se simțeau în largul lor, pentru că la el era un adevărat du-te vino și, în plus, ai lui erau extrem de suspicioși.
Ținându-se de mână, au coborât împreună scările către living și către bucătărie. Cum au făcut dreapta către bucătărie, au înghețat. Așezați la masă, bunica ei și ciudatul proprietar al magazinului de mărunțișuri îi așteptau. Păreau neliniștiți, dar mai era ceva. Păreau, ba nu, chiar erau triști. Aproape fără cuvinte, tinerii au fost invitați să se așeze la masă.
Bătrânul a început să vorbească. Iar pe măsură ce vorbea, atmosfera devenea tot mai grea, ca de plumb. Povestea despre trecutul orașului, povestea despre evenimentele petrecute în urmă cu atâta timp și despre cum prezentul nu scăpase de umbra lor. Spre finalul povestirii, ea și-a îngropat fața la pieptul iubitului ei și a început să plângă. Dar măcar acum știau adevărul ascuns cu atâta strășnicie.
În urmă cu șaisprezece ani, mama ei și unchiul lui trăiseră o frumoasă poveste de dragoste. Familiile nu fuseseră niciodată de acord, din cauza rivalităților care datau încă de la originile stabilirii lor acolo. Una din familii era descendentă dintr-o lungă spiță nobiliară, iar cealaltă se trăgea dintr-o ramură de negustori, așezați în oraș în urmă cu vreo două sute de ani. Nimeni nu mai știa de la ce porniseră rivalitățile, dar se bănuia că din cauza diferențelor de clasă existente pe atunci. Rivalitatea fusese transmisă din generație în generație, perpetuată de copii, ca un jurământ demult uitat, dar care încă mai avea efect.
Iubirea celor doi era însă atât de puternică încât făcuseră un legământ să rămână nedespărțiți, indiferent de părerea familiei. Știind că nu vor putea trăi acolo în pace, se pregăteau să fugă din oraș și își dăduseră întâlnire în niște clădiri abandonate de la marginea orașului. Ce nu știau, însă, era că fuseseră urmăriți. Uniți în scopul lor comun de a-i despărți, familiile trecuseră temporar peste disensiuni pentru a împiedica această legătură.
I-au prins pe amândoi acolo, în clădirea de unde trebuiau să plece spre noua viață. Dar familiile nu veniseră singure. Știind că o astfel de iubire era imposibil de stins prin constrângeri, aduseseră un șaman care trăia sus în munți. Cu ajutorul unei ceremonii speciale, voiau să pună punct iubirii o dată pentru totdeauna. Cei doi au fost legați de două scaune, iar ceremonia a început cu incantațiile șamanului. Șamanul s-a apropiat de scaune, a trasat un cerc în jurul celor doi și i-a dat foc. Ritualul a continuat, fără ca nimeni să bănuiască dezastrul care urma să se producă în câteva clipe. Tinerii se zbăteau, încercând să scape, înconjurați de umbrele roșietice și tăcute ale rudelor lor, devenite acum dușmani de moarte. Urlau și se rugau, dar în afară de cântările ritualice, niciun alt cuvânt nu rupea atmosfera grea. Profilați pe lumina focului, păreau cu toții niște fantome întunecate și rele.
Ceea ce nimeni nu știa și nici nu putea bănui era că scândurile erau îmbibate de petrolul scurs dintr-un rezervor spart. Pe vremuri, în acele clădiri funcționase o fabrică și o parte dintre utilajele abandonate își duceau somnul greu și ruginit.
În secunda în care a atins prima picătură de petrol, focul s-a dezlănțuit rapid și s-a întins către toți cei prezenți în casă. Fiind veche, podeaua de lemn s-a surpat imediat, trăgându-i pe cei mai mulți în hăul de dedesubt. Bucăți de lemn aprins au zburat peste tot, făcând prăpăd în clădirea cea dărăpănată.
Printr-un noroc extraordinar, scaunul și lemnele au amortizat căderea fetei și ea s-a ridicat, amețită. El nu se zărea deloc printre dărâmături. Disperată după aer, a început să caute febril o ieșire. A găsit scările, care încă se țineau, și a urcat până la etajul de unde căzuse.
Atunci i-a văzut. Rămăseseră pe o platformă șubredă, din care flăcările mâncau nesățioase și care se putea prăbuși în orice moment. El era încă legat, deși focul îi cuprinsese picioarele. Alături, șamanul, parcă invulnerabil, în transă, își continua incantațiile. Nici incendiul, nici căldura nu îl treziseră.
Frânghiile arzând, băiatul a reușit să se elibereze. S-a ridicat de pe scaun, împleticindu-se, și ochii lor s-au întâlnit pentru ultima oară. Într-o fracțiune de secundă au înțeles din priviri că nu mai aveau nicio șansă: limbile de foc născute din hăul dărâmăturilor își cereau tributul vieții.
Atunci fata a văzut cum lacrimile lui se preschimbă într-o privire sinistră și i-a citit pe chip o îngrozitoare sete de răzbunare. Arzând, el s-a aruncat asupra șamanului, care s-a trezit brusc din transă, învăluit în flăcări. Vocea șamanului s-a transformat și a devenit asurzitoare. Cuprins de flăcări, el a rostit atunci cu ultimele forțe cel mai puternic blestem, ca nimeni din cele două familii să nu mai fie vreodată împreună, iar dacă se va întâmpla așa ceva, toți oamenii din oraș vor plăti cu viața. Pe măsură ce își rostea incantațiile, ochii îi deveneau scânteietori, răi, iar gura căpăta un rictus sălbatic. Părea că un animal pusese stăpânire pe el. Aceasta a fost ultima imagine înainte ca focul să cuprindă totul. Fata a simțit cum o pereche de brațe puternice o trag în sus, apoi a leșinat.
Dintre cele șaptesprezece persoane care fuseseră acolo, în viață rămăseseră doar șapte. Corpurile carbonizate au fost recuperate unul câte unul. Curios lucru, doar nouă persoane fuseseră găsite, trupul șamanului parcă intrase în pământ.
Un astfel de eveniment, petrecut într-un oraș atât de mic, este povestea secolului. Familiile s-au înțeles asupra unei versiuni care să acopere adevărul, și-au plâns și și-au îngropat morții, dar tot orașul a înțeles că acolo se întâmplaseră lucruri mult mai sinistre decât varianta oficială vehiculată de poliție.
Timp de șaisprezece ani, nimeni nu mai vorbise despre asta… până acum.
Mult timp după ce s-a încheiat povestirea, tăcerea a domnit în mica bucătărie. Cei doi îndrăgostiți erau răvășiți, cu greu își găseau cuvintele. Înțelegeau acum de unde venea misterul, de ce mama ei plecase din oraș, înțelegeau că iubirea lor era blestemată, că ceea ce aveau ei mai frumos aducea nenorociri atâtor oameni. Se simțeau disperați și neputincioși. Lacrimi mari își găseau izvor în ochii ei albaștri ca oțelul și se rostogoleau domol pe obraji. Pe parcursul povestirii, el o ținuse tot timpul în brațe, dar se simțea zdruncinat așa cum nu fusese niciodată. Iubirea lor să fie condamnată? Nu putea concepe așa ceva. Nu aveau nicio vină! Nici mama ei, nici unchiul lui, mort în acel accident. Tocmai de aceea ochii li s-au aprins de speranță când bătrânul le-a spus că ar putea exista o soluție.
În magazinul său de mărunțișuri existau câteva obiecte ciudate, mistice. Printre ele, o carte despre șamanism, cu descrierile diferitelor ceremonii și elixiruri. Își amintea că citise cândva în ea despre o ceremonie de rupere a blestemelor, ceea ce putea fi o speranță pentru situația lor. Au stabilit cu toții să se reîntâlnească la magazin seara, pentru a o încerca.
Ziua aceea a fost una dintre cele mai triste și a trecut nespus de greu. Gânduri negre îi apăsau pe amândoi, nu voiau să accepte faptul că iubirea lor condamna atâtea suflete. Mai târziu s-au dus la o plimbare pe malul lacului, însă pe oricine întâlneau, singurul subiect de discuție era atacul de dimineață. Își simțeau sufletele grele, de parcă ar fi făcut ceva nepermis, când de fapt ar fi trebuit să fie fericiți pentru frumusețea sentimentelor lor. Asfințitul i-a prins pe mal, privind împreună soarele roșu ,ascuns pe jumătate de liziera pădurii. Noaptea s-a lăsat haină, ca o pătură grea peste sufletele lor greu încercate.
S-au revăzut cu toții într-o încăpere dosnică a micului magazin de mărunțișuri. Pregătirile pentru ceremonie erau gata. Bătrânul nu stătuse degeaba, preparase și amestecul de plante. Era o combinație ciudată, ca un ceai. S-au așezat cu toții în tăcere, iar bătrânul a început să explice ce trebuia făcut, în timp ce bunica fetei îi asculta vorbele în tăcere. După ceremonia care avea loc într-un cerc, fiecare dintre ei trebuia să bea amestecul de plante, pentru a rupe definitiv blestemul șamanului. Bătrânul și-a terminat povestirea cu o pauză lungă. Apoi, alegându-și cu grijă cuvintele, le-a mai spus ceva.
Cei doi îndrăgostiți îl ascultau, nevenindu-le să creadă. Universul lor se sfărâma în bucățele mici. Nu învățaseră niciodată ce înseamnă să ți se rupă sufletul, să te împarți între ce e bine și corect și ce îți dorești de fapt. Nu știuseră ce înseamnă sacrificiul de sine. Până acum.
Liniștea ce s-a așternut cântărea mai greu decât orice s-ar mai fi putut spune. Tinerii se priveau cu dragoste și tristețe, se priveau știind că este pentru ultima dată. După câteva minute bune, și-au contopit buzele într-un sărut prelung, amestecat cu lacrimi sărate, un sărut care nu voia să se mai termine. El i-a luat fața în mâini, parcă dorind să-și întipărească profund în amintire chipul ei. Ochii ei alergau pe chipul lui blând, luminat de focul din șemineu și de către cele câteva lumânări aprinse. S-au luat de mână, jurându-și că vor găsi o cale, fiindcă iubirea lor era mai puternică decât orice blestem. Apoi s-au întors, transfigurați, către cei doi bătrâni. Erau gata pentru sacrificiu.
Ceremonia n-a durat mult. La final au înghițit otrava, privindu-se unul pe celălalt, ca atunci când privești ultimele clipe ale unui muribund. Ținându-se de mâini, ochi în ochi, au simțit cum corpurile li se relaxau treptat. Cu ultimile ei puteri, fata i-a mai surâs o dată și a simțit cum el îi strânge mâna ușor, ca un răspuns. Apoi ochii li s-au închis…
Fără cuvinte, cei doi bătrâni i-au luat în brațe și i-au așezat cu grijă pe o canapea, apoi au ieșit din încăpere. În urma lor, cele două trupuri rămase alături mai erau luminate doar de focul din șemineu, care se stingea încet-încet. La fel ca tot ceea ce fusese, ceea ce se numise până atunci viață.
În pădurile de lângă oraș, ochii din beznă deveneau tot mai palizi, până când s-au stins precum doi licurici înghițiți de noapte. Fiara nu mai exista.
Răsăritul începea să se strecoare firav printre perdelele albe, luminându-le chipurile. El a făcut prima mișcare, a deschis ochii și a privit în jur, parcă neștiind unde se află. Apoi și-a reamintit evenimentele din seara precedentă. A privit-o cum dormea liniștită, cum lumina desena umbre și forme pe trăsăturile ei delicate. Parcă trecuse o viață de când fusese îndrăgostit de ea.
Simțindu-se cumva privită, a deschis ochii și ea. I-a zâmbit așa cum o făcea în fiecare dimineață. I-a răspuns și el, cu un surâs ușor mecanic și s-a desprins din îmbrățișare. Au vorbit despre seara precendentă. Sperau amândoi că blestemul fusese ridicat. În mod sigur ceremonia funcționase, el era schimbat. Se simțea eliberat. Apoi și-au luat la revedere și el s-a ridicat să plece.
Pe când ușa se închidea în urma lui, ea a izbucnit în plâns.
Ultimul lucru pe care li-l spusese bătrânul era că blestemul avea nevoie de un sacrificiu pentru a fi ridicat. Dragostea lor devenea ofranda pe care trebuiau să o aducă. Ceremonia era de fapt sacrificiul iubirii lor. Odată încheiată, orice sentimente urmau să dispară. Nu vor uita nimic din cele întâmplate, dar tot ce fusese emoție, simțire, va înceta să mai existe.
La el funcționase.
Dar la ea nu. Îl iubea la fel de profund ca înainte, nimic nu se schimbase. Poate pentru că nu mama ei fusese cea care îl atacase pe șaman și nu trebuia astfel pedepsită.
Pedeapsa ei era însă mult mai cruntă. Își amintea absolut tot: prima dată când îl văzuse, primul sărut, prima cină, prima noapte de dragoste. Își amintea de fiecare moment petrecut împreună. Și iubea fiecare dintre acele momente. Inima îi bătea nebunește, gata să îi spargă pieptul.
Și-ar fi dorit să uite, pentru că să îți amintești ceva și să îți lipsească e mult mai rău. Dar nu avea puterea de a uita. Și-a îngropat fața în palme și a plâns îndelung, fără cuvinte.
A privit razele soarelui care îi mângâiau trupul și și-a jurat că va găsi o cale. O cale de a nu uita. O cale de a-l ajuta să-și reamintească și să fie împreună ca până atunci.
În dimineața aceea, oamenii treceau pe lângă micuțul magazin fără măcar să bănuiască ce se întâmplase peste noapte. Cum sacrificiul iubirii dintre un băiat și o fată îi salvase. Doi tineri drăguți, pe care majoritatea îi știau din vedere. Dar povestea lor, deși ascunsă publicului, avea să rămână cunoscută doar de câțiva aleși. Iar acum o cunoști și tu.
∴
Ceva mai târziu, așezat singur pe o bancă, el privește întinderea lacului. Chiar a fost îndrăgostit? Sau totul a existat doar în imaginația lui? În spatele lui, doi ochi albaștri-oțel, triști, încadrați de frumoase bucle blonde, îl urmăresc cu dor. Fata ține în mâini două cafele mari. Pe mâna stângă, inelul strălucește puternic în razele soarelui.
– Bună dimineața. Cafea?
Își zâmbesc ca doi vechi prieteni. O nouă zi începe peste orașul amorțit. Și peste sufletele lor înlănțuite.
Aceasta este o operă de ficțiune și trebuie tratată ca atare
