Capcana polarităților

Multă vreme am aderat, sau mai bine spus, am fost în capcana în care consideram că trăim într-o lume duală, o lume a polarităților, iar lumea spirituală este singura lume a unității. Destul de târziu mi-am dat seama cât de fals este acest lucru și câte implicații subtile se manifestă ca urmare a unei astfel de perspective.

Dacă ar fi să facem o clasificare rudimentară a lumii înconjurătoare, se poate spune că este formată din trei mari tipuri de realități:

• Realitatea fizică, perceptibilă datorită simțurilor noastre
• Realitatea imaterială, dar pe care totuși o percepem și care e formată în principal din gânduri si emoții
• Realitatea aflată dincolo de simțurile noastre, care este de fapt lumea spirituală, accesibilă doar prin conectarea la propriul Sine.

Am făcut această clasificare doar de dragul clarității, pentru că în esență există o singură Realitate, pe care o putem numi Univers (univers vine din latinescul universus, ceea ce înseamnă întreg, combinat într-unul singur). Această mare realitate se supune unor legi universale, care acționează întotdeauna fără greș și ale căror efecte se pot vedea în toate planurile ei.

Dar dacă avem un singur set de legi universale, cum pot coexista un plan al dualității și un plan al unității? Asta a fost una dintre întrebările pe care mi le-am pus la un moment dat. A fost acea scânteie care mi-a schimbat într-un final toată perspectiva.

În lumea fizică avem alb și negru, zi și noapte, culori complementare, sus și jos, cer și pământ, bine și rău, rai și iad, bărbați și femei, emoții pozitive și emoții negative, angajat și șomer etc. Magneții au polul nord și polul sud. Toate aceste colecții de lucruri opuse aparent reflectă caracterul dual al realității imediate în care trăim. Mai mult, de fiecare dată când observăm o astfel de pereche a opușilor, ni se întărește convingerea că da, lumea este construită dual.

Mugurii schimbării au încolțit în mintea mea după ce am citit câteva texte spirituale foarte vechi, mai vechi decât Biblia. Îmi place filosofia, îmi place să caut răspunsuri, să caut diverse unghiuri de vedere și astfel să capăt o înțelegere mai profundă. Iar ideea care mi-a aprins toată această schimbare de perspectivă suna, într-o variantă simplificată, cam așa: ”Între bine și rău nu este nicio diferență. Binele este mai aproape de Dumnezeu, iar răul mai îndepărtat”.

Binele și răul coexistă deci în același spațiu și totul este de fapt o problemă de distanță în sens metafizic. Astfel am căpătat indirect răspunsul la clasica întrebare ”De ce există rău și de ce Dumnezeu acceptă manifestarea răului?”, ieșind din zona dogmelor religioase.

Răul nu este opus binelui, răul este parte din Tot. Dar cum acest Tot nu poate susține lucruri fundamental opuse, rezultă că noțiunile de bine și de rău se contopesc în ceva comun, au o sursă comună. Îmi vine în minte exemplul cu polii unui magnet, care apar ca fiind opuși, dar care sunt de fapt expresia fizică a sensului în care curge energia câmpului magnetic. Apropo, dacă tai un magnet în două, separând polii, fiecare jumătate se va comporta ca un magnet nou-nouț, cu un pol nord și un pol sud.

Și astfel am înțeles cele mai importante lucruri:

• Răul nu este opusul binelui, este lipsa lui
  
• Întunericul nu este opusul luminii, este lipsa ei
  
• Sus nu este opusul josului, este doar un alt nivel pe o scară
• Frigul nu este opusul căldurii, este lipsa ei (asta știam oarecum de la fizica din școală)
• Sărăcia nu este opusul bogăției, ci lipsa posesiunilor materiale
• Exteriorul nu este opusul interiorului, exteriorul conține interiorul
• Moartea nu este opusul vieții, ci lipsa ei, așa cum o definim noi pe pământ
• Și dacă iubirea nu are opus, care este lipsa ei? Exercițiu pentru acasă.

Încă două trei lucruri foarte importante:

• Nu există emoții pozitive și negative, ele sunt doar emoții pe care alegem să le interpretăm într-un mod dual.
• Femeile și bărbații nu sunt opuși, sunt fiecare o expresie a întregului. Asta înseamnă că fiecare este un întreg în sine, ceea ce anulează ideea de opoziție.
• Și 3: cana de cafea e goală, ceea ce reprezintă o lipsă a cantității totale de cafea disponibile imediat. Tocmai mi s-a întâmplat asta, în timp ce scriam articolul 🙂

În concluzie,

Orice pereche duală poate fi interpretată ca:

• O manifestare a întregului
• O abundență a unui element din pereche
• O lipsă a unui element al perechii
  

Practic, absolut orice se poate reîncadra în această nouă perspectivă. Hoția nu este opusul cinstei, este lipsa ei (deci cultivând valorile legate de cinste, reducem hoția). Iar mai departe te las să găsești câte exemple dorești tu, este un exercițiu amuzant și instructiv.

Poate te întrebi acum ce mare diferență este între această perspectivă și cea a dualității. Diferențele sunt majore în toate ariile vieții, dar o să mă rezum în continuare la ceea ce ține mai mult de tematica site-ului.

Să luăm emoțiile. În tone de materiale pe dezvoltare personală se insistă pe crearea de emoții pozitive și pe reducerea celor negative. Până aici toate bune și frumoase, dar se uită câteva aspecte. Primul ar fi că o astfel de abordare duală introduce tensiune. Mă simt ca naiba, dar trebuie să gândesc pozitiv, deși lumea în jurul meu se prăbușește. Apare astfel, pe lângă cauza originală a emoției negative, și un puternic conflict interior.

O variantă ceva mai bună pleacă de la integrarea emoțiilor, oricare ar fi ele. Sunt om, deci am și emoții negative, pe care e bine să mi le explorez, să le cercetez, să le accept, să le folosesc pentru a mă cunoaște mai bine. Față de prima variantă, aceasta reduce conflictul interior, prin acceptarea emoțiilor, deci prin reducerea rezistenței. Observă, te rog, că ambele variante sunt abordări din perspectivă dualistă.

Abordarea holistică, unitară, sună cam așa: ”Am niște emoții care mă deranjează. Ca atare, creierul meu le-a pus eticheta de emoții negative, la fel de bine cum am catalogat emoțiile plăcute ca fiind pozitive. Dar eu știu că emoția este un singur lucru, pe care îl experimentez diferit, în funcție de convingerile pe care le păstrez în minte.” Deci efectul emoțiilor asupra mea este dat de convingerile pe care le am, niciodată invers. Capăt astfel un instrument puternic, cu care pot lucra direct, conflictul interior este redus spre zero, deci îmi pot canaliza energia în sensul descoperirii și schimbării convingerilor.

Un vegetarian sau un iubitor de animale va suferi atunci când va vedea un porc sacrificat de sărbători. Însă persoana care îi bagă cuțitul în gât bietului porc va dormi liniștită noaptea, ba chiar se va bucura că are suficientă carne cu care să-și hrănească familia. Suferință și bucurie într-un singur eveniment. De unde diferența? Din convingeri, adică din gândurile care construiesc însăși matricea existenței noastre.

Tratând aceste aspecte ca pe un tot unitar, dispare noțiunea de necesitate a integrării. Nu mai trebuie să ”lupt” să îmi accept ambele laturi, pentru că nu mai există două laturi. Există o singură latură, iar manifestările ei psiho-fiziologice depind de convingerile pe care le am.

În ceea ce privește femeile și bărbații, dacă alegem să îi vedem ca pe o expresie a întregului, înseamnă că fiecare dintre ei este de fapt un întreg. Nu mai există opoziția sexelor, nu mai există ”eu sunt mai bun ca tine sau mai puternic” sau mai așa și pe dincolo. O celulă se divide în două celule întregi. Iar în calitatea relațiilor (și nu numai de cuplu), interiorizarea acestei abordări a non-dualității produce minuni. Nu te mai văd pe tine, partener al meu, ca fiind ”rău”, în timp ce eu sunt ”bun”. Poate că ceea ce te face să pari rău este de fapt o lipsă. Hai să vedem care este acea lipsă și dacă pot să te ajut să ți-o acoperi.

Asta este o abordare constructivă, care nu poate decât să întărească profunzimea conexiunii dintre doi oameni. Dacă pleci de la premisa că ceea ce pare negativ la celălalt este de fapt o lipsă, ai acces imediat la instrumentele necesare pentru a-l ajuta să o umple. Dacă vrei.

Un exemplu rapid: ea îi reproșează că stă prea mult la job. Răspunsul lui din perspectivă duală poate fi: Ori muncă, ori familie, nu am destul timp pentru amândouă. End of story. Tensiuni, reproșuri, fiecare are dreptate în felul său, dar o rezoluție mulțumitoare vine greu sau niciodată. Fiecare dintre ei este în tranșee și își susține punctul de vedere.

Cealaltă abordare a lui ar putea arăta așa: Recunosc că afirmația ta vine dintr-o lipsă. Dorești să petrecem mai mult timp împreună. Înțeleg că acest reproș nu are nimic de-a face cu jobul, ci cu lipsa timpului petrecut unul cu altul. Am putea să vorbim, să găsim o soluție împreună. Din tranșee, iată-ne așezați pe aceeași latură la masa negocierilor. Parcă e ceva mai constructiv așa, nu crezi?

Orice schimbare necesită un timp de adaptare. Nu pentru decizia în sine, care se ia rapid (atunci când se ia), aici vorbim de timpul necesar observării și adoptării noilor obiceiuri. Dacă te-am convins să îți schimbi perspectiva și să explorezi beneficiile non-dualității, poți începe cu lucruri mici, pe care să le observi și să le conștientizezi. În acest sens, o simplă plimbare în parc poate deveni un exercițiu minunat.

Astfel te vei obișnui să privești din noua perspectivă alte și alte aspecte care-ți apar în viață. Iar pe termen lung, vei descoperi o sumedenie de avantaje, la care nici nu te poți gândi acum.