Arta de a echilibra dezechilibrul

Am în fața mea o foaie albă. Ciudat, de obicei foaia asta dă mari bătăi de cap scriitorilor. Și totuși, în această dimineață, albul acesta, cu un meniu mic în stânga sus, pentru mine reprezintă inspirație. Chestiune de perspectivă.

Ce e viața, altceva decât o foaie albă de hârtie pe care scriem povești? În prima parte ne scriu alții poveștile: părinții, școala, prietenii de joacă. Vine adolescența cu experiențele ei dulci-amare, cu nopțile nedormite, cu prima iubire, primii fiori și primele dezamăgiri când relațiile rareori durează mai mult de-o vară. Dar este și aceasta o etapă necesară. Ne uităm către adulți, pe de-o parte detestându-le statutul, pe de altă parte dorindu-ne să ajungem și noi acolo, în acea poziție în care ne luăm singuri deciziile și când viața ne aparține în întregime. Dar rareori se întâmplă asta.

Fiecare perioadă a vieții vine cu frumusețile și problemele ei. Și pe măsură ce trece timpul descoperim că nu deținem toate răspunsurile. Cei care vin din urmă se uită la “adulți” de parcă ar deține toate secretele unei vieți reușite, însă puțini sunt aceea care au ajuns în acel punct. Majoritatea și-au găsit cât de cât un punct de echilibru, și-au construit câteva elemente care le asigură liniștea: un job sau o carieră, o familie. Varianta clasică. Alții preferă să cutreiere lumea. Unii o fac pentru a descoperi și a experimenta, pentru a se conecta cu alți oameni, pentru a-și găsi inspirația și a se descoperi. Ceilalți fug de ei înșiși, fug de plictiseală și de dezamăgirile lor, fug de banal și doresc să înceapă o viață nouă, departe de tot și de toate. Un reset. Dar nu poți scăpa de cine ești tu. Cel puțin, nu în acest mod.

Și astfel, totul devine o pendulare constantă între echilibru și dezechilibru. Amândouă au rolul lor bine determinat. Iar echilibrul dintre ele face diferența dintre o viață sănătoasă și una… problematică.

Echilibrul este zona noastră de confort, unde ne simțim în siguranță, unde ne sunt satisfăcute nevoile emoționale și materiale, zona în care ne încărcăm cu energie și către care ne întoarcem atunci când suntem stresați, obosiți și cu probleme. Este spațiul nostru zen, sacru. Ideal este ca echilibrul să fie o stare interioară, dependentă cât mai puțin posibil de factori externi. Nu poate spune nimeni altcineva decât noi care este acesta și cum ar trebui să fie pentru a ne simți bine acolo. Descoperirea lui este treaba noastră exclusivă, a fiecăruia dintre noi.

Dezechilibrul este rezultatul nemulțumirilor noastre, este dat de frustrări, de dorința de mai bine, de emoția de a o cuceri pe ea sau pe el, în principiu de orice dorință neîndeplinită încă. Cu cât sunt dorințele neîndeplinite mai mari și mai multe, cu atât ne simțim mai dezechilibrați.

Prea mult echilibru poate duce la stagnare. Iar noi nu suntem construiți să stagnăm. Stagnarea este echivalentă cu moartea, în sens spiritual mai întâi, apoi fizic. Viața fizică, palpabilă, nu este altceva decât un combustibil de care dispunem în măsura în care îl folosim. Dacă nu mai avem nevoie de el, nu mai primim. De aceea există oameni activi și la vârste foarte înaintate, plini de energie. Ei sunt cei care au încă lucruri de făcut, o misiune și un scop. Și sunt alții, poate mai tineri, în care viața este stinsă.

Prea mult dezechilibru și iarăși nu e bine. Ne putem simți stresați, neajutorați, cu prea multe probleme de dus, prea multe frustrări că lucrurile nu se așează așa cum ne dorim, prea mult timp durează să obținem ce vrem, și așa mai departe. Devine totul o goană după rezultate, după tot mai multe și mai rapide. Avem senzația că viața trece pe lângă noi și nu am bifat aspectele importante. Ale noastre personale, de preferat, nu cele pe care le oferă societatea drept exemple.

Arta de a trăi se reduce deci în a avea o doză sănătoasă de echilibru și una la fel de sănătoasă de dezechilibru, care să ne îndemne să mergem mai departe, să evoluăm, să devenim abundenți pe toate planurile, să avem o familie frumoasă, prieteni apropiați, o carieră de succes, prosperitate financiară și tot ceea ce ne-am mai putea dori. Pe măsură ce dorințele devin realitate, ele pur și simplu se mută în zona de echilibru, făcând loc altora noi.

Spiritualitatea nu trebuie căutată în munți și prin peșteri. Fără îndoială, uneori e important să ne retragem și să ne căutăm pe noi înșine, dar nu am venit aici pentru asta. Scopul nostru, al fiecăruia, este să ne-o găsim înconjurați fiind de alți oameni. Aici sunt provocările.

E o provocare să comunici cu oameni diferiți.
E o provocare să te integrezi în societate și să îți păstrezi libertatea și autenticitatea.
E o provocare să ai o relație de cuplu frumoasă.
E o provocare să te desparți de persoana iubită și să te simți rupt în două.
E o provocare să pierzi.
E o provocare să îți lași copiii liberi, pe drumul lor, fără a fi un părinte sufocant.
E o provocare să fii un model pentru alții care învață de la tine.

A fi spiritual înseamnă să reușești să te “desăvârșești” pe toate planurile existenței, nu doar pe unul singur. Nu-mi place termenul din ghilimele însă reflectă exact ideea.

Viața ne provoacă constant. Dar nu o face din răutate, ci pentru a ne ajuta tot pe noi. Nimic nu e rău sau bun. Iar cu fiecare etapă depășită cu succes, devenim mai înțelepți, mai independenți emoțional, mai stăpâni pe noi și, ar fi bine, mai copii. Mai deschiși. Mai curioși. Și mai dornici de experiențe noi. Copiii cad, plâng, dar peste o oră se joacă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Adulții dau de aglomerație pe București-Constanța, se întorc și decid că nu mai vor să mai vadă vreodată Marea Neagră, e prea complicat de ajuns acolo, și preferă să plece în Tenerife sau la bulgari.

Dacă ți-a plăcut acest articol și vrei să intri în comunitatea Unlearn, te aștept cu drag pe grupul nostru de Facebook.

Iar dacă vrei să explorezi în profunzime instrumentele pe care le folosesc cu clienții mei, te invit să vizitezi secțiunea de ghiduri și cursuri unde vei găsi programe destinate celor ca tine, care doresc să se descopere, să își rezolve blocajele și să trăiască viața la un cu totul alt nivel.