Pierderea în greutate sfaturi de către bucătarul farah

A fost groaznic la palat, aşa de groaznic! Ultimele lucruri de făcut, ultimele telefoane de dat, suspinele unora şi ale altora Să nu te laşi doborât de disperare, să nu plângi, să ai încredere Îmi las toată viaţa în urmă, păstrez speranţa că mă voi întoarce, dar, în acelaşi timp, inima mea este frântă de supărare.

Toţi oamenii care se aruncau la picioarele noastre la palat, rugăminţile lor, întrebările lor: «Unde plecaţi? Când vă întoarceţi? De ce ne părăsiţi?

Suntem orfani, orfani Sunteţi ofiţeri, nu trebuie să plângeţi». Şi eu plângeam în mine, dar ei nu mă vedeau. Să zâmbesc la aterizarea elicopterului, să găsesc pierderea în greutate sfaturi de către bucătarul farah potrivite, să fiu întotdeauna tare.

După care toată lumea s-a îndreptat spre avion. Acolo, oamenii au căzut în genunchi la picioarele regelui, soţul meu era răvăşit, cu ochii în lacrimi. Piloţi, ofiţeri, ziarişti, gărzi suspinau cu toţii. Ne-am înălţat pe cerul imens şi gol.

Încărcat de

Am sentimentul groaznic de dureros că am pierdut totul: copiii, prietenii, ţara. Sentimentul că inima îmi este ruptă în bucăţi. Aş fi preferat să mor în ţară decât să rătăcesc aşa. Unde vom ajunge? Cum vom continua să trăim, să respiram cu inima sfâşiată? Dar nu mă gândeam să mă mărit înainte de cum pierdeți rapid grăsimea corporală fi terminat studiile, într-o epocă — la sfârşitul anilor '50 — în care din ce în ce mai multe femei se mobilizau să participe la dezvoltarea Iranului.

Descriere botanică

În acelaşi timp, nimic nu mă făcea să cred că mă voi căsători cu primul bărbat al ţării noastre. Iar el, zâmbind uşor, mi-a spus: — Într-o după-amiază, într-una din primele noastre întâlniri, ne jucam cu discul. Eram mulţi, o echipă întreagă.

Majoritatea discurilor cădeau pe pământ în loc să-şi atingă ţinta, iar tu, foarte drăguţă, alergai imediat să le ridici pentru toată lumea. Eram deja îndrăgostit de tine, dar din ziua aceea ţi-am iubit simplitatea. Am păstrat mărturia uimită a pierderea în greutate sfaturi de către bucătarul farah despre mine în primele zile de viaţă: un caiet de şcoală cu desenele lui, cu frazele lui pline de tandreţe.

A consemnat totul: greutatea mea, primele gângureli, tot ceea ce i-a atras atenţia, evident, beat de fericire fiind. Şi, brusc, încântarea cade în cel mai cumplit coşmar: "Vinerea aceasta, scrie el pe pagina a cincea, este una dintre cele mai triste zile din viaţa mea: Farah a răcit. Doica aceasta proastă n-a fost suficient de grijulie.

Eram în mijlocul Teheranului când am aflat. Am închiriat o maşină pentru a urca mai repede la Shemiran.

S-ar Putea Cinci Mese Vegetale Pe Zi Să Devină Dieta Finală A Celebrităților? - Sănătate

Biata mea fetiţă era culcată, cu o expresie chinuită şi respira cu greutate. Mama ei plângea. În cele din urmă a sosit şi doctorul Tofigh: anghină acută! Are febră mare. Toată noaptea i-am pus comprese, n-am dormit până în zori".

Şi dedesubt o schiţă cu mine în pat, cu o compresă mare pe frunte, sub un mare semn de întrebare. În stânga, suspină mama şi, pe partea cealaltă, tata s-a desenat pe sine cu fruntea în mâini, în mod evident doborât de durere. Totuşi, peste câteva zile, starea mea s-a ameliorat. Locuiam atunci într-una din casele acelea de început de secol, cu grădina împrejmuită, în nordul Teheranului.

Am crescut în acea casă pe care o împărţeam cu fratele mamei mele, unchiul Mohammad-Ali Ghotbi, şi cu soţia lui, Louise. Fiecare familie dispunea de o cameră mare la parter şi împreună aveau un salon.

Potrivit tradiţiei iraniene, etajul — saloanele şi sala de mese — era rezervat exclusiv invitaţilor, recepţiilor. Mai era acolo totuşi şi biroul tatălui meu. Familia Ghotbi avea un băiat cu şase luni mai mare decât mine, astfel încât vărul meu Reza a fost, cu siguranţă, primul chip de copil căruia i-am zâmbit.

Am făcut primii paşi împreună. Reza a fost pentru mine fratele pe care nu l-am avut niciodată. Mult mai târziu am aflat că părinţii mei îşi mai doriseră un copil, dar că efectele dramatice ale celui de-al doilea război mondial în Iran îi făcuseră să renunţe la această idee.

Emy (emiliaiosif) - Profile | Pinterest

Ocupată de trupele britanice şi sovietice în augustţara nu mai oferea nici o perspectivă. Şi această situaţie a durat aproape patru ani Am rămas deci singurul copil şi, poate, cu atât mai important în ochii părinţilor mei.

Mi s-a povestit cum tatăl meu era îngrijorat. Trăia terorizat de gândul că m-aş putea îmbolnăvi şi, cum pe la noi nu apăruseră încă toate vaccinurile, se gândea că ar fi mai înţelept să interzică tuturor să mă atingă şi, mai ales, să mă sărute.

Bine ați venit la Scribd!

Însă asta nu m-a împiedicat să iau toate bolile copilăriei şi, cu cât creşteam, cu cât deveneam mai independentă, cu atât mai puţin îmi putea interzice să intru în contact cu oamenii. Cei mai apropiaţi, în afară de familie, erau oamenii din casă, adică doica mea, Monavar, o femeie tânără, încântătoare şi amuzantă, pe care o iubeam mult, bucătarul, servitoarea şi doi bărbaţi pe care tatăl meu îi folosea pentru diferite treburi pe lângă casă.

Reza şi cu mine îi îndrăgeam pe toţi, cu atât mai mult cu cât ei ne primeau mereu cu braţele deschise şi ne răsfăţau tot timpul.

Locuiau într-o clădire modernă, în cealaltă parte a curţii. De cum plecau părinţii noştri, dădeam fuga la ei. Ne ţineau pe genunchi şi ne povesteau tot felul de întâmplări înfricoşătoare uneori, din care întrevedeam o lume mult mai rea şi mai misterioasă decât cea pe care ne-o descriau mamele noastre. Într-o dependinţă a aceleiaşi clădiri era depozitată hrană pentru mai multe luni — linte, orez, zahăr, migdale, ulei etc. Îmi amintesc adesea ţipetele de frică ale mamei când se aventura în rezerva aceea şi vedea şoareci.

Bucătarul o ajuta, iar eu şi cu Reza, extrem de încântaţi, ne înfundam călcâiele în grânarul acela plin de mirosuri tari care ne erau încă străine.

Această lume pe care părinţii noştri o vedeau plină de boli şi de pericole, o auzeam fremătând în spatele zidurilor înalte de cărămidă ale gardului.

Tipuri de arc și diferențe între ele - Legume

Bineînţeles că nu aveam voie să ieşim pe stradă, dar de cum părinţii noştri se întorceau cu spatele, ne aşezam pe treptele verandei şi priveam prin grilaj acel du-te-vino al oamenilor.

Eram în timpul ocupaţiei, viaţa nu era tocmai uşoară. Îi auzeam adesea pe oamenii mari vorbind despre războiul care se purta departe, dincolo de munţi, la temutul nostru vecin din nord, URSS-ul. Şi apoi jeepurile soldaţilor britanici ne atrăgeau mereu privirile. În vremea aceea, pe la noi treceau mulţi cerşetori. Nu ştiam cum îi cheamă, dar, ştiind că vor veni, părinţii noştri nu aruncau nimic. Le dădeam mâncare, dar şi haine, şi jucării pentru copii.

Vara, strada era plină de copii, iar noi stăteam de vorbă cu cei care aveau voie să se joace pe afară.

Video: Chicken Pasanda। Murgh Pasanda Recipe । #Atiya'srecipes । 2021, Iunie

Încă se pierderea în greutate sfaturi de către bucătarul farah circula cu trăsura pe vremea aceea — foarte puţini aveau bani să-şi cumpere o maşină. Îmi aduc aminte că una dintre distracţiile preferate ale puştilor era să se agaţe de partea din spate a trăsurilor pentru a se bucura şi ei de o plimbare.

Acest lucru ne fascina. Şi mai interesant era când pietonii îl anunţau pe un ton complice pe vizitiu: "Vezi că ai pe cineva în spate! Ni se tăia respiraţia. Dar spectacolul străzii care ne încânta cu adevărat era dat de vânzătorii ambulanţi. Ei cărau fructe de sezon pe spinarea măgarilor sau în cărucioare de lemn pictate de mână sau pe nişte platouri mari, pe care le purtau în echilibru pe cap. Iarna vindeau mandarine, portocale, sfeclă, pe care o coceam în cuptor. Aşteptam apoi cu nerăbdare primăvara, când mâncam căpşune, prune, migdale proaspete, ridichi, ceapă albă, tot felul de plante: mentă, tarhon, busuioc, pe care vânzătorii le udau constant În cele din urmă, în primele zile de vară, întotdeauna aşa de călduroase la Teheran, apăreau cireşele, merele cu aromă de trandafir, caisele, puţin mai târziu pepenii verzi şi galbeni.

Apăreau, bineînţeles, şi vânzătorii de îngheţată! Pe aceştia îi adoram, dar, normal, ne era interzis să ne apropiem de ei. Părinţii noştri ne explicau permanent cât de periculoasă este îngheţata pentru sănătate, cum este ea plină de cei mai răi microbi cu putinţă. Şi totuşi, îmi aduc aminte cum săream peste verandă ca iepurii ca să punem mâna pe o porţie din otrava delicioasă prinsă între napolitane Acadelele iraniene, pe care le numeam "Cocoşi de zahăr", ne erau, de asemenea, interzise, pentru că părinţii noştri erau convinşi că strânseseră pe ele tot praful de pe stradă.

Dar cea pierderea în greutate sfaturi de către bucătarul farah periculoasă era apa, această apă aşa de preţioasă în Iran şi al cărei comerţ avea un rol important în viaţa cotidiană a Iranului din epoca aceea. Apa potabilă era rară, provenea din două izvoare care permiteau aprovizionarea capitalei.

Cum să crești

Ea era adusă cu ajutorul unor cai ce trăgeau cisterne cu apă prin tot oraşul. Ca şi vânzătorul de legume, vânzătorul de apă îşi anunţa prezenţa prin-tr-un strigăt aparte. Scoteam atunci urcioarele pe care ni le umpleau pentru câţiva bănuţi. Apa pentru toaletă şi menaj era adusă din Munţii Elburz, care mărgineau Teheranul.

Era o reţea de ţevi care se întindeau la suprafaţă şi irigau toate străduţele. Fiecare cartier avea o zi în care putea să capteze apa curentă şi mâloasă. O deviai cu ajutorul unor baraje micuţe şi curgea câteva ore într-un rezervor de sub casă sau într-un bazin special, săpat în curte sau în grădină. Noi aveam şi rezervor, şi bazin şi-mi amintesc cu câtă curiozitate observam că în acesta din urma se deversau toate resturile adunate pe drum: coji de pepene, frunze moarte, chiştoace de ţigară, cioturi de lemn etc.

Video: 🌿 DIETA VEGETARIANA - cu ce putem inlocui proteinele de origine animala🌿 2021, Iunie

După o zi sau două, apa se decanta şi noi o puteam pompa ca să umplem cisterna din pod care servea drept castel de apă pentru bucătărie şi băi. În ciuda varului pe care îl puneam în cisternă, viermii mişunau peste tot şi părinţii noştri ne recomandau să nu bem niciodată apă de la robinet. În furnicarul fascinant al străzii se ivea din când în când şi vânzătorul de jucării cu "magazinul" său ambulant, pe care-l căra pe cap şi în care se amestecau toate minunăţiile la care visau toţi copiii de pe atunci: fluiere de lemn sau de lut ars, mulinete de hârtie multicoloră, baloane, rachete şi castanietele acelea de pe la noi, pierderea în greutate sfaturi de către bucătarul farah din două discuri legate cu un burduf de hârtie Uneori puteam să ne cumpărăm câte o jucărioară, dar în general jucăriile ni le făceam noi sau ne ajutau cei de acasă.

Îmi aduc aminte că ne plimbam păpuşile în cutii de pantofi, că băieţii împingeau cercuri care erau de fapt roţi vechi de bicicletă, că trotinetele noastre erau rezultatul unor restaurări savante În acelaşi timp, aveam şi două minunăţii care se distingeau dintre toate: o păpuşă care spunea "mama" şi o bicicletă adevărată, dar pentru copii, făcută de faimoasa firmă englezească B. În spatele vânzătorului de jucării îşi făcea apariţia, de cele mai multe ori, şi magicianul cinematografului ambulant.

Acesta împingea o maşinuţă plină cu alămuri scânteietoare, cu patru lunete prin care orice copil putea să privească în schimbul unui bănuţ. Atunci omul făcea să-ţi treacă prin faţa ochilor imagini sau desene care ilustrau povestea fantastică pe care o spunea o voce schimbătoare, plină de nuanţe, de emoţii sau de râs.

Câteodată, vocea cânta. Era peste puterile noastre să renunţăm la această desfătare numită "Shahr-e Farang", adică "Oraşul Europei".

Dar şi acest lucru ne era interzis. Părinţii noştri se temeau să nu luăm conjunctivită, acea boală foarte uşor transmisibilă care ataca ochiul şi îi orbea pe numeroşi copii. Reza şi cu mine am fost norocoşi că am scăpat de conjunctivită, dar varicela nu m-a mai ocolit. Mai puţin periculoasă decât conjunctivita, aceste ciupituri ca de pierderea în greutate sfaturi de către bucătarul farah lasă urme care nu mai dispar însă niciodată.

Ale mele sunt pe mâna dreaptă. Tatăl meu a spus că am avut totuşi mare noroc — mulţi rămân cu ciupiturile pe faţă — dar asta nu înseamnă că nu a insistat ca doctorul să încerce să micşoreze cicatricea. Mama îşi amintea cuvintele lui şi mi le spunea: "Nu se ştie niciodată, doctore, poate că într-o zi oamenii îi vor săruta mâna fetei mele Părăseam cuptorul, canicula prăfoasă a Teheranului pentru aerul uşor al piscurilor, pentru răcoarea nesperată a serilor. Acum Shemiran este un cartier bogat şi jinduit din nordul Teheranului; pe vremea când eram copil, era un târguşor savuros, la vreo doisprezece kilometri de centrul oraşului şi la o mie opt sute de metri altitudine.

Pentru lunile de vară, părinţii noştri închiriau o vilă în acest paradis bucolic.